Vorbeşte lumea că demult,
când abia toate-au început,
când haos mai era în timp
nu se ştia de anotimp.
Şi uneori în zori ningea
dar se topea pân amurgea,
a doua zi-nflorea câmpia,
peste o zi - e coaptă via.
Greu de trăit atunci era
căci fiecare se grăbea
din pomi şi din ogor s-adune
până când bruma nu se pune.
Dar nu era nimic gustos-
necopt, amar, fără folos
şi fiecare-un vis avea:
sezoanele în loc să stea,
să reuşească să se coacă,
din poame must gustos să stoarcă.
Mult timp fusese visul vis,
dar să se nască a fost scris
o fiică dulce de-mpărat
ce de greu lumea a salvat.
Dar pân atunci e mult de spus,
multe izvoare-n mări s-au scurs,
când prin altarul de jertfire
sosita zi de izbăvire.
***
Ziceau că-n munţii cei albaştri
uitaţi de lume, doi sihaştri
trăiau şi taine-n cer citeau,
dar nimănui nu le spuneau.
Dar într-o zi, ce le-a venit?
Din munţi prin lume au pornit,
de poarta curţii de-mpărat
bătrânii s-au apropiat.
Mult timp acolo au şezut
până străjerul i-a văzut
şi vestea în palat au dus,
- Să intre!- împăratu-a spus.
- Cu plecăciune, cer iertare-
a zis sihastrul cel mai mare,
pe cer aseară a fost scris:
"Netimpul o să fie-nvins
de pruncul ce azi vine-n lume,
aici, în ţara ta anume.
Va creşte în palat, aici,
însă nu "fiu" tu ai să-i zici,
apoi, de munţi va fi luat
la anii săi de majorat".
Dar împăratul n-a răspuns,
întreaga zi-i pe gânduri dus,
ba-i fericit, ba lăcrămiază,
zâmbeşte-apoi se întristează.
Cine să ştie ce-l frământă,
surâsul trist ce îi cuvântă?
***
Împărăteasa, soaţa-i dulce
un copilaş azi îi aduce...
Feciorul lui prea mult iubit
la majorat va fi jertfit?
De ce atunci a spus sihastrul
venit din muntele albastru
că n-o să-i spună "fiul meu"?
Dar parcă nu-i sunt tată eu?
Până târziu a tot oftat,
apoi la chip s-a luminat
şi a dat ordin peste ţară:
născuţii astăzi până-n seară
să fie la palat aduşi,
la loc de cinste fie puşi.
Trecu o oră, două, trei
şi pe cărarea dintre tei
aduc pe braţe cinci micuţi,
chiar astăzi toţi au fost născuţi.
"Cinci copilaşi, cinci băieţei,
vor creşte-aici, dar nu-s ai mei"
îşi zice-acum bine-dispus
cel împărat, "c-aşa a spus
cu-nţelepciune doi sihaştri,
ce-au coborât din munţi albaştri".
***
Dar întâmplări neprevăzute
în viaţă sunt atât de multe,
cine să ştie-anume care
din prunci aduce-va salvare?
Până atunci mai e departe
când vom afla a cui fi parte
să fie jertfă de salvare
pentru-a pământului popoare.
Acum în leagăn dorm ei dulce,
destinul mâine ce le-aduce?
Azi au părinţi şi au un nume,
în faţă-o viaţă şi o lume...
Luni- din băieţi a fost numit
acel ce primul a venit,
iar după el: Marţi, Miercuri, Joi
toţi drăgălaşi şi toţi vioi,
pe urmă Vineri, cel mai mic-
la fel de ager şi voinic.
În sfârşit o goarnă sună-
a adus o veste bună!
Azi aproape de-asfinţit
din iatac s-a auzit
două glasuri subţirele
ca un tril de păsărele
şi prin ţară s-a vestit
că pe lume s-au ivit
două fiice de-mpărat.
Mare bal va fi-n palat!
***
Împăratul se mândreşte,
inima în piept îi creşte
şi pe soaţa lui frumoasă
de pe braţe n-o mai lasă
Fiicele au botezat,
câte-un nume drag le-au dat:
Sâmbătă-au numit o fată,
e Duminică- cealaltă.
Clipe... clipe... se topesc,
şapte prunci tot cresc şi cresc-
cinci băieţi şi două fete
cu podoabe prinse-n plete.
Şi erau nedespărţiţi,
înţelepţi şi toţi cuminţi.
Fiii harnici, truditori,
se duceau pe câmp din zori.
Drăgălaşele fetiţe
zilnic împleteau cosiţe
tot privindu-se-n oglindă
haina nouă să le prindă.
Cântece cântau, dansau
pe băieţi îi veseleau.
***
Însă a sosit sorocul,
bate-n uşă nenorocul-
un sihastru se iveşte,
de destin le aminteşte
Cheamă împăratu-n grabă
pe băieţii duşi la treabă
şi-i trimite cu sihastru
până-n muntele albastru,
să le deie de-nţeles
care este cel ales.
Ei în munţi când au ajuns
celor cinci flăcăi le-a spus
marele dintre sihaştri,
taina munţilor albaştri.
Le-a vorbit, că "nu ştiu care
e ales pentru salvare,
poate singuri hotărâţi
voi, pe cine să-l jertfiţi".
S-au privit toţi întristaţi-
deacum erau ca fraţi,
cum aşa să se despartă?
Pentru ce astfel de plată?
***
S-au gândit, au discutat,
apoi Luni a cuvântat-
- Eu sunt primul dintre noi,
plec, de nu vin înapoi
până noaptea va sosi,
colo-n câmp mă veţi găsi,
fi-voi frunză, fulg de nea-
frate vă voi rămânea.
Şi s-a dus, şi s-a tot dus,
mult a mers, e greu de spus,
dar ajunge-ntr-un târziu
într-un codru azuriu
şi-ntr-o largă poieniţă
vede-o floare de fetiţă,
ea a spus că-i Primăvara,
vine-aici în toată seara
cu suratele iubite
care sunt nedespărţite.
Şi a apărut îndată
încă o frumoasă fată
şi-i vorbeşte Primăvara:
- Asta-i sora mea. E Vara.
Ea era mai răsărită,
cu cunună-n cap, gătită.
Mai veni apoi o doamnă
şi a zis că-i spune Toamnă-
cununiţă-avea din frunze
şi-un surâs şiret pe buze.
Apăru încă-o frumoasă
în strai alb, ca de mireasă,
pe ea Iarna o chema,
pe obraji fulgi albi avea.
***
Au venit lângă băiat,
în hăţiş l-au îmbiat,
dulci cuvinte i-au şoptit
de-a uitat la ce-a venit.
S-a lăsat momit şi dus
ca un mieluşel supus,
fetele se tot roteau
cu parfume îl vrăjeau,
l-atingeau pe ochi, pe buze
şi-a căzut ca stropu-n frunze.
Fraţii l-au tot aşteptat
însă nu s-a înturnat
şi-atunci Marţi s-a dus să vadă,
dar şi el căzuse pradă
şoaptelor muiate-n miere
şi ca fratele său piere.
Apoi Miercuri dus a fost
să găsească tainic rost,
s-a dus Joi, pe urmă Vineri-
dar nici urmă din cinci tineri.
***
Vestea la palat s-a dus
că în munţi băieţii nu-s,
în pădurea azurie
duşi au fost să nu mai vie.
Eîn ţară jale mare,
negri nori stau peste soare,
printre lacrimi încălzeşte,
însă nimeni nu-l priveşte-
trişti spre munţi albaştri cată,
dar băieţii nu se-arată.
Iar în miez târziu de noapte
când nu se aud nici şoapte,
uite, două siluete
se ascund după perete
şi în hău de negru munte
se făcură nevăzute.
Înspre ziuă împăratul
a cutreierat palatul,
dar vre-o urmă nu găseşte-
chipu-i se posomorăşte
şi răpus de boală cade,
zilele să i se prade.
***
Spre-amiază goarna sună-
au venit cu-o veste bună,
dinspre munte se arată
cinci flăcăi de mâini cu-o fată.
Împăratu-n grabă mare
pe un negru şoim călare
spre cei şase fuge-zboară,
apoi lângă ei coboară,
îi întreabă ce şi cum
chiar acolo-n praf de drum
şi aflase bietul tată
c-a rămas numai c-o fată...
Iată ce poveste-aflase
despre fiicele-i frumoase:
ieri aproape de apus
au văzut că veşti tot nu-s,
au fugit tiptil spre munte
soarta vitregă să-nfrunte.
Au trecut de-un câmp pustiu
şi în codrul azuriu
la un capăt de cărare
într-o inimă de floare
stau cinci stropi cum stau cinci fraţi
cu mult dor îmbrăţişaţi.
Fetele cum i-au văzut
în stropi i-au recunoscut
pe-ai lor fraţi întorlocaţi
şi în rouă transformaţi.
Au vorbit, s-au sfătuit
şi astfel au hotărât:
sâmbătă rămâne-aici
lângă fraţii ei voinici,
să-i descânte, să-i stropească
şi la viaţă să-i trezească.
După cum deja-aţi aflat-
vrăjile a dezlegat
şi cu Sâmbăta la braţ
spre palat vin cei cinci fraţi.
***
Iar Duminică s-a dus,
în desişuri s-a ascuns
să găsească vrăjitorii
ce-i pierduse frăţiorii.
Mare însă-i fu mirarea
când se rupse-n loc cărarea
şi-apăru ca din pământ
fără gest, fără cuvânt
patru zâne-ncântătoare
cum perechi nu au sub soare.
Dar şi zânele-s uimite
o privesc ca împietrite-
o găsesc nespus de dragă
şi suavă ca o fragă.
Mai ales, nu rup privirea,
iscodind cu-aminte firea
ce-i cu perle-mpodobită-
şi cu aur poleită.
Atunci ea mult n-a ezitat-
în perle mici s-a transformat,
în patru părţi s-a aruncat
şi le-a propus să le culeagă,
de unde - singure să-aleagă.
În patru părţi azi duse-s toate
ca să adune nestemate
şi după ce se primenesc
pe-acelaşi loc nu se opresc,
se duc să vadă-n altă parte,
să mai culeagă nestemate.
Şi tot aşa-s mereu în drum,
dar nu se întâlnesc deacum,
iar azi în toată-mpărăţia
de rod e doldoră câmpia.
***
Cinci feţi frumoşi culeg şi ară
cinci zile lungi până în seară,
a şasea zi vin la palat,
la fiica cea de împărat
pe care Sâmbăta o cheamă-
cu-acei flăcăi fiind de-o seamă.
Doar într-o zi nu se trudesc-
Duminica ei o cinstesc.
Se spune că cel împărat
întreaga lume-a colindat
pân munţii a găsit albaştri,
unde trăiesc cei doi sihaştri,
spunând: "Voi cum aţi îndrăznit
pe împărat de aţi minţit,
că nu mi-e "fiu" voi aţi menit
cel ce la cer va fi jertfit":
A spus bătrânul înţelept:
"tot ce-a fost spus, este corect-
nu fiu, ci fiica s-a jertfit
să ai poporul fericit."
De veacuri lungi, toţi ce muncesc
mereu Duminica slăvesc.
